Catre Tur Virtual
Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.



Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvîntul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.


Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu "cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzică şi începi să elimini gândindu-te la o temă.

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu "al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început noua viaţă printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...


Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.


Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Ţăranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene "de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi "instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl "îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.


Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţă de aprofundare lipsită de suficienţa ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.


Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplina experimentului...


Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil.



Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie "tare" şi articulaţie "slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerenţa formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor "tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.

Articulaţia "slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.


Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce "vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.


Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?


Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.


Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, "muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze "slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt "simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un "simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin incorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu "producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.


Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?



(fragmente din "Câteva gânduri despre cantitati, mentalitate si încrucisare", Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Taranului Român, 1993)


MUZEUL-PÎRLEAZ: UN RĂSPUNS




Poate că este neobișnuit să începi răspunsul unei scrisori deschise cu un citat. O voi face însă, pentru că îl consider revelator.

„Într-o zi, pe cînd eram directorul MȚR, am primit vizita unei curatoare din Statele Unite, care fusese multă vreme directoare a Muzeului Holocaustului. După ce i-am arătat muzeul, ne-am așezat la o cafea să schimbăm impresii. În final, m-a privit în ochi și mi-a spus: «Nu te invidiez!» «De ce?» – m-am mirat eu. «Dacă schimbi ceva la acest muzeu, te vor omorî ai tăi; dacă nu schimbi nimic, va muri muzeul!» Și a plecat. Peste cîteva zile am plecat și eu de la muzeu.
MȚR este o icoană a conservatorismului românesc; iar acesta împărtășește, fără să realizeze, dilema muzeului, rezumată de conservatoarea americană...”

Așa își încheie profesorul Vintilă Mihăilescu articolul „Muzeul și identitatea Țăranului Român”, apărut în volumul Apologia pîrleazului. În istoria acestui loc sînt multe astfel de întîmplări anecdotice. Puse cap la cap, am putea construi un veritabil labirint de oglinzi care ne-ar developa propriile imagini – unele știute, altele bănuite, unele deformate, altele deloc conștientizate. Un portret imperfect. Ezit să scriu dacă portretul acesta ar fi al unei țări, al unei națiuni, al unui popor, al unei comunități de orice fel. Actualitatea este atît de traversată de conflicte încît ne este parcă tot mai dificil să folosim cuvinte mari, integratoare. Dar, da, este un portret măcinat de propriile încercări, temeri, victorii, eșecuri. În orice caz, este cu siguranță un portret de asumat. Cu atît mai mult cu cît Muzeul Țăranului Român a traversat un centenar – celebrat în 2006 – care a coincis cu perioada de construcție națională, cea a comunismului și, mai apoi, cu tranziția post-socialistă. Pe scurt, o modernitate care parcă nu se mai sfîrșește. Și, da, este istoria unui loc care nu de puține ori a fost impropriu privit și interpretat. Faptul că a rezistat 28 de ani spune totuși multe, fiind revendicat și apărat pe rînd atît de conservatori, cît și de progresiști, în ciuda tensiunilor din ultima vreme. Acesta este semnalul că MȚR este un loc viu, care pune probleme în sens pozitiv unei societăți diferită de cea din anii 1990, cînd muzeul nostru a fost reînființat.
Întîmplarea care a provocat scrisoarea deschisă a domnului Tudor Giurgiu este relativ simplă: a fost refuzată motivat proiecția unui film, dar nu este totuși una oarecare, pentru faptul că invocă dreptul la liberă exprimare. Contextul este perioada destul de complicată pe care muzeul o traversează, aceasta presupunînd un considerabil efort administrativ post-șantier (obținerea unor avize de funcționare, relocările personalului, repunerea expunerii permanente, o multitudine de probleme tehnice), derularea unui proiect cu finanțare din fonduri europene, o serie de intervenții ce țin de conservarea colecțiilor. Toate acestea presupun aprobări, finanțări, termene pe care nu ne permitem să le ratăm prin angajarea într-o colaborare punctuală (programarea unui film precum cel în cauză) care ne-ar putea deturna spre noi tensiuni.
Aceasta este o listă scurtă cu probleme deloc liniștitoare, pe care orice persoană de bună credință le va regăsi printre obiectivele principale ale muzeului nostru și de care poate că nu foarte mulți dintre cei ce ne vizitează cinematograful sînt conștienți. În acest context mai puțin vizibil publicului larg am considerat că nu este potrivită proiecția unui film, care avea toate datele de a genera tensiuni similare celor din luna februarie.
Într-adevăr, în următoarea perioadă MȚR are nevoie de liniște, care însă nu coincide cu cea de care amintea domnul Tudor Giurgiu în corespondența purtată pe tema proiecției acestui film. Îmi pare rău că domnia sa nu a avut răbdare să discutăm detaliat acest context, așa cum i-am propus, pentru a înțelege decizia pe care am luat-o. Situația face ca în această perioadă interesul imediat al casei de producție pe care domnia sa o manageriază, și pe care de altfel pot să-l înțeleg, să nu se suprapună cu interesul imediat al MȚR. Am sperat că unul din partenerii din segmentul strict al difuzării filmelor la CMȚ va putea înțelege că obiectivele de prim ordin ale MȚR, cele ce țin de activitatea sa muzeală, au statut de priorități și că nu pot fi surclasate de obiectivele secundare, cum este și proiecția de spectacole cinematografice, căreia i-am dat o importanță tot mai mare în ultimii ani.
Nu mă îndoiesc că astfel de nemulțumiri vor mai putea apărea, indiferent din ce parte. Consider însă că trebuie înțeles măcar un lucru: MȚR nu poate fi tribuna sau spațiul tampon al niciuneia din părțile care uneori transformă muzeul nostru, voit sau nu, într-un cîmp de luptă, un decor, cînd mai natural, cînd mai butaforic. Pot înțelege că modurile diferite de a trăi și de a privi lumea se angajează adesea în discursuri legitime și dispute de putere. Nu pot accepta însă ca o instituție publică, așa cum este MȚR, să fie trasă ori folosită în acest balans, care uneori are mai degrabă de a face cu discursul politic decît cu cel cultural.

Pentru ca publicul interesat să aibă toate datele necesare înțelegerii acestei situații nedorite de niciuna din părți, am ales să atașez și corespondența purtată pe tema proiecției filmului „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă”.


***


03.05.2018
To: Gabriela Albu (Cinema Muzeul Țăranului)
Bună ziua,
Suntem încă în situația de a răspunde juridic petițiilor și întâmpinărilor de la tribunal, făcute pentru cele 2 proiecții care au fost subiectul scandalului din februarie. Nu putem aviza filmul. Muzeul nu se poate transforma în birou de răspunsuri la plângeri, contestații sau petiții venite pentru cinematograf. Și nu doresc să pierdem cinematograful prin decizii care să afecteze celelalte producții cinematografice pe care le găzduim în mod curent. Muzeul are foarte multe alte probleme stringente și de maximă importanță în ce privește patrimoniul, colecțiile, lucrările după perioada șantierului, etc., iar apariția unei noi situații conflictuale ne-ar crea noi dificultăți în programul de activitate
Sunt convinsă că domnul Tudor Giurgiu, ale cărui deschideri culturale îl recomandă ca un profesionist cu experiență, va înțelege situația delicată în care ne aflăm.
Liliana Passima

18.06.2018
To: Lila Passima
Buna dimineata,
Va deranjez cu un mesaj legat de (ne)programarea filmului “Citeva conversatii despre o fata foarte inalta”.
Colegii mi-au scris vineri despre acest subiect, sunt insa plecat din tara taman in China asa ca m-am gindit sa va scriu doua rinduri.
Am citit raspunsul dvs din 3 mai. Si va dau dreptate, intr-un fel. Conduceti un muzeu, banuiesc ca aveti alte zeci de probleme artistice, manageriale, administrative care tin exclusiv de activitatea dvs de baza. Intuiesc ca numai de probleme din partea cinema-ului nu mai aveati nevoie in perioada asta, mai ales dupa evenimentele recente. A propos, va felicit pentru reactia publica foarte potrivita post-scandalul la care, fara voie, am fost martor. Am fost placut impresionat de pozitia dvs si de atitudinea luata atunci. Mi-am dat inca de atunci seama ca aveti multi “cartofi fierbinti” in ograda si ca exista oricind premisele pentru generarea unor stari conflictuale legate de programarea unor filme “cu probleme" la cinematograful din incinta MTR.
Cu toate astea, indraznesc sa cred ca acum faceti o greseala.
Practic, fara voia dvs, dati de inteles ca “unii” au cistigat. Ca filme mai delicate (din perspectiva subiectului) nu vor mai fi programate. Ca e bine sa fie “liniste”. Nu asta isi doreau unii? Din ’90 asta se si vrea, imi aduc aminte cu mare tristete de apelurile unora pentru “liniste”.
Prima mea reactie a fost aceea de a trimite o scrisoare deschisa catre media. Am renuntat pentru ca mai cred in gasirea unei solutii in al 12-lea ceas. Intuiesc ca sunteti o persoana luptatoare si cu principii morale adecvate. Ar fi pacat sa dam apa la moara celor care vehiculeaza idei aberante legate de functionarea muzeului sau de politica de programare a filmelor de la cinematograf.
Pot sa mai scriu paragrafe intregi despre lipsa de cinemauri de arta, despre greutatea de a programa un astfel de film in intreaga tara, despre nevoia de solidaritate, despre toate problemele legate de circulatia operelor romanesti. Le stiti foarte bine.
E doar un mesaj de suflet din partea cuiva care va intelege foarte bine si a trecut la rindul lui, prin asta. De multe ori insa, am mers inainte, cu riscul de a ma lovi cu capul in zid. Cucuiele au trecut, am dormit insa linistit cu mine insumi.
Cred ca se poate gasi o solutie de programare, fara tam-tam si tipete in media sau pe facebook – s-ar adauga pur si simplu citeva spectacole la cele confirmate deja in celelalte sali.
Astept un semn si va multumesc anticipat pentru intelegere.
Tudor Giurgiu

18.06.2018
To: Tudor Giurgiu
Bună ziua,
Mă bucură înțelegerea pe care o manifestați în ce privește poziția, delicată și complicată în același timp, în care mă aflu nu numai eu dar și muzeul nostru, în problema atât de disputată și controversată a proiectării unor filme cu tematică LGBT în cadrul CMT. Vă înțeleg în același timp și nemulțumirea exprimată atât de limpede asupra refuzului nostru de a proiecta filmul amintit. Mă tem însă că o privire exterioară care nu are toate datele reale și globale ale situației riscă să rămână în afara unei înțelegeri mai profunde a realității interne a MȚR, de oricare parte s-ar afla ea.
Vă invit, la întoarcerea dumneavoastră din China, să ne faceți o vizită pentru a putea sta de vorbă mai aplicat și a vă face o imagine mai apropiată de realitate și contextul instituțional de care noi, ca instituție națională bugetară depindem.
Am admirat întotdeauna inițiativele private culturale care produc mișcări sincrone cu fenomenele culturale europene, universale, în fond, și am încercat să aplic în activitatea mea de peste 20 de ani într-un sistem instituțional aceeași libertate de creație ca a acestora, și de aceea știu unde apar anumite limite și unde dispar anumite libertăți.
Și eu vă mulțumesc pentru opțiunea de a ne auzi întâi pe mail. Sigur că, decizia de a apela la media este legitimă pentru orice parte a baricadei, iar eu nu pot opri nici o reacție de protest, cu atât mai mult cu cât știu că este legitimă, dar așa cum vă spuneam din dorința de a câștiga o victorie, există riscul de a pierde mult mai mult în substanța muzeului și acesta este unul din motive pentru care momentan ne dorim să rămânem în acea neutralitate pe care dumneavoastră o traduceți în liniște.
MȚR nu și-a propus niciodată să aducă liniștea aceea care ni se cerea tuturor de la centru, fiind un veritabil laborator de idei, dar nici nu a avut asemenea experiențe până la apariția cinematografului. De aceea mulți dintre mai vechii și fidelii prieteni ai muzeului au avut o reacție apăsată de nemulțumire la adresa acestor proiecții și le-au simțit străine de discursul și mesajul MȚR.
Cred că cel mai bine povestim și ne clarificăm când ne vom întâlni.
Liliana Passima


 




înapoi la pagina principală
 
inchis